Cuprins

10. Timpul geologic și evoluția continentelor

Structura planșei 10

Sub titlu, legenda prezintă textura pentru suprafața acoperită de uscat pe Terra.

Pe planșă sunt reprezentate 4 stadii ale evoluției Terrei în timp geologic, numerotate de la 1 la 4. În jumătatea de sus sunt reprezentate fazele Triassic-Jurasic (faza 1) și Cretacic Mijlociu (faza 2), iar în partea de jos Cretacic Superior (faza 3) și Paleocen (faza 4).

Informații despre conținut

Evoluția suprafeței de uscat a Terrei este un proces complex și fascinant care a avut loc de-a lungul miliardelor de ani. Aceasta a implicat formarea, despărțirea și reconfigurarea continentelor datorită mișcărilor tectonice, dar și altor procese geologice. Pentru a descrie și a diviza istoria geologică a planetei, geologii și paleontologii utilizează scara geocronologică a Pământului, un sistem de clasificare organizat în unități de timp ierarhice care includ eoni, ere, perioade, epoci și vârste. Fiecare unitate de timp este definită pe baza unor evenimente geologice și biologice importante, cum ar fi formarea munților, extincțiile în masă sau apariția unor noi forme de viață.

În timpul erei Paleozoic Târziu și Mezozoic Timpuriu, acum aproximativ 335 până la 175 milioane de ani, exista un supercontinent cu numele Pangeea, care a reunit toate masele de uscat ale planetei într-un singur bloc terestru uriaș. Pangeea avea o formă asemănătoare cu litera “C” și era înconjurată de un superocean denumit Panthalassa. Fondul oceanic al Panthalassei era activ tectonic, cu rifturi și zone de subducție care au contribuit ulterior la mișcările plăcilor tectonice și la dinamica fragmentării Pangeei.

Supercontinentul Pangeea a început să se fragmenteze în prima parte a erei Mezozoic, în perioadele Triassic-Jurassic. Astfel, în Triassic, în urmă cu circa 252 - 201 milioane de ani, tensiunile tectonice au început să se acumuleze în interiorul Pangeei, ducând la formarea unor rifturi tectonice. Aceste rifturi, asociate și cu o activitate vulcanică intensă, au marcat începutul procesului de fragmentare a supercontinentului. În Triassic, climatul era cald și arid în multe regiuni interioare ale Pangeei, cu sezonalitate redusă, aspect care a favorizat dezvoltarea unor vaste deșerturi. Spre sfârșitul perioadei apar primele mamifere. În următoarea perioadă geologică, Jurassic, în urmă cu 201 - 145 milioane de ani, rifturile formate anterior au continuat să se extindă, separând Pangeea în două mari mase continentale: Laurasia în nord și Gondwana în sud. Cele două noi continente formate au continuat să se distanțeze de-a lungul unei linii de rift, numit riftul Atlanticului de Nord, separând America de Nord și Africa. De-a lungul acestui rift a luat naștere actualul Ocean Atlantic, riftul fiind o zonă de fisurare și fracturare în scoarța terestră, unde aceasta se extinde și se subțiază. În același timp, și rifturile din partea de sud a Pangeei au început să se extindă, fragmentând Gondwana în părți care vor deveni mai târziu America de Sud, Africa, Antarctica și Australia. Climatul era în general cald și umed, favorizând dezvoltarea unor păduri tropicale și subtropicale extinse.

Ultima perioadă a erei Mezozoice este Cretacicul. Această perioadă geologică a fost caracterizată de un climat global mult mai cald decât cel actual, fără calote glaciare permanente la poli. Temperaturile ridicate au favorizat extinderea ecosistemelor tropicale și subtropicale, apariția și diversificarea plantelor cu flori, în timp ce formele dominante de viață terestră erau reprezentate de dinozauri. Cretacicul Mijlociu, cuprins între aproximativ 145 și 100 milioane de ani, a fost o perioadă de schimbări geologice semnificative. În acea perioadă, Pangeea era deja descompusă în mari blocuri continentale care se deplasau spre pozițiile actuale. Laurasia cuprindea America de Nord, Europa și Asia iar Gondwana includea America de Sud, Africa, Antarctica, Australia și subcontinentul indian. America de Nord și Africa s-au separat din ce în ce mai mult, Oceanul Atlantic a continuat să se extindă iar între Africa, Antarctica și India apar noi rifturi, ducând la formarea timpurie a Oceanului Indian. India a început să se deplaseze rapid spre nord, spre Asia. În același timp începe separarea Africii de America de Sud.

Schimbări semnificative în formarea continentelor au fost înregistrate și în Cretacicul Superior, perioadă care s-a desfășurat între aproximativ 100 și 66 milioane de ani în urmă. Atunci, America de Nord și Europa erau conectate prin intermediul unor poduri terestre temporare, dar aceste legături erau instabile și se aflau sub influența fluctuațiilor nivelului mării; America de Sud și Africa au continuat să se îndepărteze una de cealaltă; India s-a apropiat tot mai mult de Asia, iar activitatea vulcanică de aici era deosebit de intensă, în timp ce Australia și Antarctica au început să se separe, rămânând doar parțial conectate. La sfârșitul Cretacicului Superior a avut loc un eveniment extrem de important. Este vorba despre impactul unui asteroid în regiunea actuală a Peninsulei Yucatán din Mexic. Acest impact a creat craterul Chicxulub și a declanșat evenimente catastrofale la nivel global, inclusiv incendii masive, schimbări climatice bruște și o iarnă nucleară. Impactul asteroidului, combinat cu activitatea vulcanică intensă din India și schimbările climatice, au dus la extincția în masă a dinozaurilor non-aviari și a altor specii. Aceasta a marcat sfârșitul erei Mezozoice și începutul erei Cenozoice, cu prima sa perioadă, Paleocenul.

În Paleocen, în urmă cu 66 - 56 milioane de ani, America de Nord și Europa s-au separat, distanțându-se tot mai mult una de cealaltă, loc în care se extinde Oceanul Atlantic. India a intrat în coliziune tectonică cu placa eurasiatică, ceea ce a dus la înălțarea Munților Himalaya și a Platoului Tibet, procese care continuă și astăzi. Australia și Antarctica s-au separat, iar Oceanul Atlantic de Sud s-a lărgit permanent. Totodată, în Africa apare riftul est-african, iar vulcanismul din această zonă continuă să joace un rol important în modelarea peisajului. După extincția dinozaurilor la sfârșitul Cretacicului, mamiferele au început să se diversifice rapid, în condițiile unui climat cald și umed.

Evoluția continentelor a continuat până spre sfârșitul erei Cenozoice, cu separarea completă a Africii de Peninsula Arabia, cu formarea Mării Roșii și a Golfului Aden, respectiv unirea Americii de Nord cu America de Sud prin crearea istmului Panama, în urmă cu aproximativ 3 milioane de ani. Astfel, continentele au ajuns la configurația lor actuală în mare parte la sfârșitul Pleistocenului și începutul Holocenului, adică în urmă cu aproximativ 11.700 de ani. De atunci și până în prezent, configurația continentelor a rămas în mare parte stabilă, deși plăcile tectonice continuă să se deplaseze, provocând cutremure și activitate vulcanică în foarte multe zone de pe Glob.