11. Plăcile tectonice majore

Structura planșei 11

Sub titlu, legenda prezintă textura pentru uscat, respectiv numărul și numele fiecărei plăci tectonice, astfel: 1 Pacifică, 2 Nord Americană, 3 Sud Americană, 4 Euro Asiatică, 5 Africană, 6 Indo Australiană, 7 Antarctică.

Pe planșă, limita dintre plăci este marcată cu o linie continuă.

Informații despre conținut

Stratul exterior al Pământului, care cuprinde crusta și partea superioară a mantalei, se numește litosferă. Aceasta este divizată în mai multe bucăți diferite ca mărime, numite plăci tectonice, care se mișcă lent datorită unor curenți de convecție din astenosferă. La limitele dintre plăci, marcate pe planșă cu o linie continuă, au loc activități geologice importante, cum ar fi cutremurele de pământ, erupțiile vulcanice și formarea munților sau oceanelor. În funcție de dimensiunea lor, plăcile tectonice se împart în plăci tectonice majore și plăci tectonice minore. Plăcile tectonice majore ocupă suprafețe foarte extinse și sunt în număr de șapte pe glob: 1 Pacifică, 2 Nord Americană, 3 Sud Americană, 4 Euro Asiatică, 5 Africană, 6 Indo Australiană, 7 Antarctică. Plăcile tectonice minore au suprafețe mult mai mici, cele mai importante fiind: Nazca, Cocos, Caraibelor și Placa Arabă. Pe planșă sunt reprezentate doar plăcile tectonice majore.

Placa Pacifică este cea mai mare placă tectonică de pe Pământ. Aceasta acoperă o mare parte din Oceanul Pacific, extinzându-se de pe coasta vestică a Americii de Nord și de Sud, până în estul Asiei și Australiei. Se deplasează în direcție nord-vest, cu viteze de aproximativ 7-10 cm pe an. Placa Pacifică este una dintre cele mai active tectonic regiuni de pe Glob, incluzând și Cercul de Foc al Pacificului, o zonă caracterizată de frecvente cutremure și erupții vulcanice. Activitatea tectonică asociată cu această placă majoră a dus la formarea unor insule și arhipelaguri, precum Hawaii și Insulele Aleutine iar procesul de subducție de la contactul cu Placa Nord Americană și Sud Americană, a contribuit la crearea lanțurilor muntoase, cum ar fi Munții Stâncoși în America de Nord sau Munții Anzi în America de Sud.
Placa Nord Americană acoperă continentul nord-american, Groenlanda și se extinde în Oceanul Atlantic până la Dorsala Atlantică. Se deplasează în general spre vest și sud-vest, cu viteze de aproximativ 2-3 cm pe an. Plăcile tectonice majore cu care interacționează aceasta sunt Placa Pacifică și Placa Euro Asiatică. La interacțiunea cu Placa Pacifică se formează Falia San Andreas, o falie transformantă activă, renumită pentru cutremurele frecvente din California. Contactul cu Placa Euro-Asiatică are loc în Oceanul Atlantic, de-a lungul sistemului montan subacvatic numit Dorsala Medio-Atlantică. În sectorul nordic al acestui lanț muntos, separarea celor două plăci duce la formarea și extinderea Oceanului Atlantic de Nord. Insula Islanda, situată chiar pe limita plăcilor, este un loc unic unde dorsala iese la suprafață, oferind o vizibilitate directă asupra activității tectonice și vulcanice.
Placa Sud Americană cuprinde continentul sud-american și o mare parte din Oceanul Atlantic de Sud. Practic se extinde de la limita estică a Oceanului Pacific, unde se întâlnește cu Placa Pacifică, până la Dorsala Medio-Atlantică care o separă de Placa Africană. Prezintă aceleași particularități de structură, direcție și viteză de deplasare ca și Placa Nord Americană. La contactul cu Placa Pacifică are loc procesul de subducție care a dus la formarea Munților Anzi, proces însoțit de o activitate vulcanică și seismică intensă. La contactul cu Placa Africană are loc separarea acestor două plăci, reflectată în extinderea Oceanului Atlantic de Sud.
Placa Euro Asiatică se întinde de la coasta vestică a Europei până la limita estică a Asiei, cuprinzând și părți din Oceanul Atlantic de Nord. Aceasta se deplasează în general spre est și sud-est cu viteze variabile, de obicei în jur de 1-2 cm pe an. Interacționează cu mai multe plăci tectonice: cu Placa Nord Americană de-a lungul Dorsalei Medio-Atlantice; cu Placa Pacifică, prin subducție generând activitate vulcanică și seismică intensă în regiunile de coastă ale Asiei de Est, mai ales Japonia, Filipine și Indonezia; cu Placa Africană unde se produce coliziunea celor două plăci, având drept consecință formarea lanțului muntos al Alpilor, Carpaților și Munților Atlas; cu Placa Indo Australiană unde coliziunea lor stă la baza formării Munților Himalaya și a Podișului Tibet.
Placa Africană acoperă continentul african, inclusiv insulele adiacente, și se extinde sub Oceanul Atlantic până la Dorsala Medio-Atlantică și sub Oceanul Indian până la Dorsala Indiană. Se deplasează în general spre nord-est cu viteze de aproximativ 2-3 cm pe an. Pe lângă consecințele rezultate în urma interacțiunii cu Placa Sud-Americană și Euro Asiatică prezentate anterior, această placă tectonică majoră interacționează și cu Placa Indo Australiană de-a lungul Dorsalei Indiene, contribuind la formarea Oceanului Indian și cu Microplaca Arabiei unde a luat naștere un sistem de riftare activ, care se extinde de la Marea Roșie, în nord, până în Mozambic, în sud. Este vorba de Riftul Est-African, un exemplu clasic de rift continental, unde crusta continentală se subțiază și se formează noi bazine oceanice.
Placa Indo Australiană cuprinde subcontinentul indian, Australia și o mare parte a Oceanului Indian. Se deplasează în general spre nord-est cu o viteză de aproximativ 6 cm pe an. Printre cele mai importante consecințe în urma interacțiunii cu celelalte plăci tectonice (Pacifică, Euro Asiatică, Africană, Antarctică) se numără: înălțarea Munților Himalaya, formarea arcului de insule vulcanice Sunda din Indonezia cu foarte mulți vulcani activi, crearea Riftului Indian Central și a Insulelor Solomon de-a lungul limitei convergente dintre Placa Indo Australiană și Placa Pacificului.
Placa Antarctică acoperă întregul continent Antarctica, se extinde sub Oceanul Antarctic și parțial sub oceanele adiacente. Se deplasează în general spre nord-vest cu o viteză de aproximativ 1-2 cm pe an. Mișcările tectonice și interacțiunea cu celelalte plăci majore au jucat un rol important în formarea reliefului Antarcticii, inclusiv a munților Transantarctici și a ghețarilor masivi. Deși activitatea seismică și vulcanică din Antarctica este mai redusă comparativ cu alte regiuni ale lumii, limitele plăcii sunt zone de însemnată activitate tectonică. Mișcările plăcii și formarea reliefului subacvatic influențează circulația curenților oceanici globali, în special a Curentului Circumpolar Antarctic, determinat de topografia fundului oceanic.