29. Dezastre ecologice. Marea Aral
Structura planșei 29
Sub titlu, legenda prezintă textura pentru suprafața acoperită de apă și textura pentru suprafața secată. Scara de proporție, de forma unei linii între două vârfuri de săgeată, ne indică lungimea de 100 de km. Putem folosi această informație ca să apreciem distanțele și suprafețele din realitate.
Planșa prezintă configurația Mării Aral în anii 1994, 2007 și 2020. Putem observa cum suprafața acoperită de apă este în descreștere accentuată. În mijlocul mării se află două forme neregulate lipsite de textură. Acestea au fost inițial niște insule, iar în prezent fac parte din suprafețe de uscat uriașe.
În partea de jos a paginii, sub fiecare reprezentare a Mării Aral, se află un grafic sub forma unor cercuri concentrice. Cercul exterior, mai mare, reprezinta o stilizare a suprafeței inițiale a Mării Aral, iar cercul interior ne arată suprafața acoperită de apă în cei trei ani analizați. Dacă în 1994, marea deja pierduse jumătate din suprafața totală, în 2007 ajunge la o cincime, iar în 2020 la doar 10 procente. Texturile din aceste grafice corespund celor din legenda hărții, deci reprezintă același lucru.
Informații despre conținut
Înainte de dezastrul ecologic ce își are începuturile în anii 1960, Marea Aral era al patrulea cel mai mare lac din lume, cu o suprafață de aproximativ 68.000 de kilometri pătrați, o lungime de 426 km și o lățime de 284 km. Este situată în Asia Centrală, între Kazahstan, la nord, și Uzbekistan, la sud. Volumul său era de aproximativ 1.100 de kilometri cubi, adâncimea medie era de 16 metri, iar cea maximă de 69 metri. Lacul era împărțit în două bazine principale, Aralul de Nord, în Kazahstan, și Aralul de Sud, în Uzbekistan. Acestea erau conectate și formau un singur corp de apă. Regiunea în care este localizată Marea Aral are un climat arid, cu precipitații anuale reduse, iar alimentarea principală a bazinului se realiza prin râurile Amu Darya și Syr Darya. Ambele izvorăsc din regiunile muntoase ale Asiei Centrale și erau vitale pentru irigațiile agricole ale regiunilor prin care treceau.
Declinul ecologic al Lacului sau Mării Aral (numită așa datorită dimensiunilor sale) a început în anii 1960, când Uniunea Sovietică a implementat politici agresive de dezvoltare agricolă în Asia Centrală. Politicile agricole sovietice, focalizate pe cultivarea intensivă a bumbacului, plantă care are nevoie de multă apă, au dus la deturnarea râurilor ce alimentau lacul. Infrastructura de irigații defectuoasă și managementul ineficient au dus la pierderi semnificative de apă, amplificând problema deturnării râurilor.
Astfel, până în anul 1994, Marea Aral pierduse deja jumătate din suprafața sa inițială, iar insulelor existente li s-au adăugat suprafețe uriașe de uscat. Cea mai mare dintre insule, care s-a conectat cu uscatul după scăderea nivelului lacului, a fost Insula Renașterii, cu o suprafață de 200 km². Aceasta a devenit notorie pentru că a fost un loc de testare pentru arme biologice în perioada sovietică. Era utilizată pentru experimentarea și depozitarea agenților patogeni, inclusiv antrax și variolă. Odată cu conectarea sa la uscat, a crescut și riscul de răspândire a agenților patogeni în apă și sol. Mai mult chiar, în 1994, lacul era deja divizat în două părți: Marea Aral de Nord (sau Aralul Mic) și Marea Aral de Sud (sau Aralul Mare). Salinitatea apei crescuse la niveluri letale pentru majoritatea speciilor de pești și alte viețuitoare acvatice. Înainte de declin, salinitatea era de aproximativ 10 g/l, dar până în 1994 ajunsese la 30-40 g/l sau chiar mai mult în anumite părți ale lacului. În aceste condiții, fundul lacului se transformase în deșert, cunoscut sub numele de Deșertul Aralkum. Această nouă zonă deșertică era sursă de furtuni de praf toxice. Praful de pe fundul uscat al Mării Aral conținea pesticide și alte chimicale utilizate în agricultură, răspândindu-se pe suprafețe mari și afectând sănătatea populației locale cu probleme respiratorii și alte afecțiuni. Colapsul pescuitului și pierderea altor activități economice legate de lac au dus la o criză economică majoră în regiunile înconjurătoare, iar lipsa apei potabile a devenit o adevărată problemă pentru comunitățile locale.
Dată fiind această situație, dezastrul Mării Aral a început să atragă atenția internațională, astfel încât diverse organizații, inclusiv Banca Mondială, au început să finanțeze proiecte menite să stabilizeze regiunea și să îmbunătățească gestionarea apei. Unul dintre cele mai mari proiecte a fost construirea barajului Kokaral, în anul 2005, în Marea Aral de Nord. Rezultatele pozitive (creșterea nivelului apei, reintroducerea unor specii de pești) au fost vizibile până în anul 2007, dar numai în Aralul de Nord. Partea sudică a Mării Aral a continuat să se restrângă, ajungând să reprezinte 20% din suprafața inițială, aspect evidențiat de harta și graficul din mijlocul planșei 29.
În anul 2020, în timp ce Marea Aral de Nord arăta semne promițătoare de recuperare datorită intervențiilor umane eficiente, Marea Aral de Sud continua să se degradeze și să piardă în suprafață, ajungând la un procent de 10% din suprafața inițială și reflectând impactul devastator al decadelor de gestionare nesustenabilă a resurselor de apă. Astfel, pentru comunitățile din jurul Mării Aral de Sud, migrația și instabilitatea socială au devenit probleme curente.
Dezastrul ecologic din Marea Aral servește ca un avertisment global cu privire la pericolele gestionării nesustenabile a resurselor naturale. Este un exemplu important, care poate informa și ghida politicile de mediu și de gestionare a apei la nivel global.