Cuprins

30. Topirea calotei glaciare. 1990-2020

Structura planșei 30

Sub titlu, legenda prezintă textura pentru suprafața acoperită de gheață la cei doi poli, respectiv textura pentru suprafețele de pe care gheața s-a topit în perioada 1990 - 2020. Cercul cu un punct în mijloc este semnul convențional care arată poziția polilor pe hartă. Scara de proporție, de forma unei linii între două vârfuri de săgeată, ne indică lungimea de 1000 de km. Putem folosi această informație ca să apreciem distanțele și suprafețele din realitate.

În partea stângă, planșa prezintă calota glaciară de la Polul Nord, iar în partea dreaptă situația comparativă din Antarctica, adică de la Polul Sud. Se poate observa configurația acestora, unde și cât din cele două suprafețe acoperite de gheață s-au topit în intervalul de 30 de ani analizat.

Informații despre conținut

Topirea calotei glaciare la poli este una dintre cele mai semnificative și îngrijorătoare consecințe ale schimbărilor climatice globale. Aceasta are implicații majore asupra nivelului mării, ecosistemelor polare și climatului global. Cauzele topirii calotei glaciare sunt multiple, iar printre acestea amintim încălzirea globală, retroacțiunea albedoului și încălzirea oceanică.

Încălzirea globală este cauzată în principal de activitățile umane. Emisiile de gaze cu efect de seră, mai ales dioxidul de carbon și metanul, provenite din arderea combustibililor fosili, defrișări și alte activități industriale, contribuie la creșterea temperaturilor pe Glob. Gazele cu efect de seră captează căldura în atmosfera Pământului, conducând la o creștere generală a temperaturilor globale, inclusiv în regiunile polare. Pe de altă parte, gheața și zăpada reflectă majoritatea radiației solare primite înapoi în spațiu. Spunem prin aceasta că zăpada și gheața au un albedou ridicat. Pe măsură ce gheața se topește, suprafața întunecată a oceanului sau a solului expus absoarbe mai multă căldură, accelerând și mai mult procesul de topire. La toate acestea se adaugă faptul că oceanele absorb cea mai mare parte a căldurii suplimentare generate de schimbările climatice, ceea ce duce la creșterea temperaturii apei și contribuie la topirea gheții de la baza calotelor glaciare.

Monitorizarea topirii calotelor glaciare de la poli este realizată de o serie de organizații și agenții guvernamentale, instituții de cercetare și universități din întreaga lume. Aceste entități utilizează tehnologii avansate, inclusiv sateliți, radare și observații in situ, pentru a colecta date și a analiza schimbările în masa gheții. Printre acestea se numără NASA; ESA (European Space Agency) care, cu ajutorul satelitului Sentinel-1 din cadrul programului Copernicus, oferă date despre topirea gheții și dinamica ghețarilor de calotă; AWI (Alfred Wegener Institute for Polar and Marine Research), care este lider în cercetarea polară, monitorizând ghețarii și calotele glaciare din Arctica și Antarctica. Aceste entități furnizează date esențiale pentru înțelegerea și gestionarea impactului schimbărilor climatice asupra calotelor glaciare și asupra sistemului climatic global.

Planșa 30 prezintă topirea calotei glaciare de la Polul Nord în partea stângă și de la Polul Sud în partea dreaptă, între anii 1990 și 2020. În ambele situații, observațiile satelitare arată o scădere constantă a întinderii calotei de gheață. Schimbările în întinderea Gheții Marine Arctice de la Polul Nord arată faptul că aceasta a scăzut cu 13% pe deceniu, din 1979 până în 2020. La sfârșitul verii, în septembrie 1990, întinderea gheții marine era de aproximativ 7 milioane de kilometri pătrați, pentru ca în septembrie 2020 să ajungă la aproximativ 3,74 milioane de kilometri pătrați. Aceasta înseamnă o pierdere de aproximativ 3,26 milioane de kilometri pătrați de gheață, adică 40%. De asemenea, la sfârșitul iernii, în martie 1990, întinderea gheții marine era de aproximativ 15 milioane de kilometri pătrați, pentru ca în martie 2020 să ajungă la 14 milioane de kilometri pătrați. Se observă o pierdere de aproximativ 1 milion de kilometri pătrați. Proporția gheții multianuale (gheața care supraviețuiește cel puțin un sezon de topire) a scăzut semnificativ, fiind înlocuită de gheața de primăvară (care se formează și se topește într-un singur sezon). Gheața multianuală este mai groasă și mai rezistentă la topire, în timp ce gheața de primăvară este mai subțire și mai vulnerabilă. De asemenea, volumul gheții marine a scăzut și mai dramatic decât întinderea sa, deoarece gheața mai veche și mai groasă a fost înlocuită de gheață tânără și subțire. Datele din modelele și observațiile satelitare arată că volumul gheții marine arctice a scăzut cu aproximativ 75% din 1979 până în 2020. Arealele de la Polul Nord unde s-au pierdut cele mai mari suprafețe ale calotei glaciare sunt: Marea Beaufort, la nord de Alaska și Canada, cu pierderi în special în timpul verii; Marea Chukchi dintre Alaska și Rusia datorită intrării apei calde din Oceanul Pacific, prin strâmtoarea Bering; Marea Laptev din nordul Siberiei are o pierdere semnificativă de gheață multianuală în ultimii 30 de ani datorită temperaturii crescute a aerului și a apei, asociate cu vânturile predominante; Marea Siberiei de Est unde topirea gheții a fost cauzată în principal de creșterea aportului de apă caldă din râurile siberiene și Marea Kara din nordul Rusiei unde curenții oceanici și fenomenele meteorologice extreme au accelerat procesul de topire.

În ceea ce privește situația de la Polul Sud, ghețurile marine din jurul Antarcticii, au prezentat atât pierderi, cât și perioade de creștere, cunoscând astfel o evoluție mai complexă. Aceste fluctuații au fost mai evidente până în anul 2014, după care ghețurile marine antarctice au înregistrat o scădere abruptă, atingând minime record în 2017 și 2018. Între 1992 și 2017, studiile sugerează că Antarctica a pierdut aproximativ 2.720 miliarde de tone de gheață. Aceasta echivalează cu o creștere a nivelului mării cu aproximativ 7,6 milimetri. Regiunile de coastă din vestul Antarcticii și mai ales din Peninsula Antarctică au fost deosebit de afectate așa cum reiese și din planșa 30 (reprezentarea din partea dreaptă), contribuind cu aproximativ 2.000 miliarde de tone din pierderea totală.

Din cele prezentate rezultă faptul că pierderile de gheață din Arctica (de la Polul Nord) au fost mai dramatice și continue, în timp ce Antarctica (Polul Sud) a prezentat o variabilitate mai mare și pierderi semnificative doar în anumite regiuni. Indiferent de situație însă, consecințele sunt aceleași: creșterea nivelului mării prin topirea gheții terestre din Groenlanda și Antarctica (de exemplu, topirea ghețarilor din Groenlanda a contribuit la creșterea nivelului mării cu aproximativ 1 centimetru între 1992 și 2020); impactul asupra ecosistemelor, prin pierderea biodiversității și a habitatelor speciilor dependente de gheață; topirea permafrostului (solul permanent înghețat), care eliberează în atmosferă metan și dioxid de carbon, contribuind la încălzirea globală; eroziunea costieră și pierderea terenurilor ocupate de infrastructură și așezări umane.