Cuprins

4. Luna

Structura planșei 4

Planșa prezintă Luna din mai multe perspective. În partea de sus sunt desenate la aceeași scară cele două fețe ale Lunii, sub formă de cerc, așa cum este ea văzută de pe Terra. Primul cerc este partea văzută propriu-zis, iar al doilea cerc este partea nevăzută. Pentru că Luna stă mereu orientată cu aceeași față către Terra, aproape jumătate din suprafața ei rămâne mereu pe partea opusă, deci nu o putem vedea. Zonele ocupate de textură din interiorul cercurilor sunt suprafețele mai înalte de pe Lună. Spațiile goale din primele două desene reprezintă mările lunare. În realitate, suprafața Lunii este de 100 de milioane de ori mai mare decât acest desen.

În partea de jos sunt prezentate la scări diferite alte două detalii. Primul detaliu, încadrat într-un pătrat, ne arată mai clar formele de pe suprafața Lunii, care seamănă cu niște cercuri de diferite dimensiuni și reprezintă cratere. Cercurile mari sunt cratere care au în realitate diametrul de 20 de km. Desenul este de 1 milion de ori mai mic decât formele din realitate.

Ultimul detaliu este urma primului pas pe Lună, realizat după o fotografie devenită celebră.

Informații despre conținut

Luna este singurul satelit natural al Pământului și unul dintre cele mai studiate corpuri cerești. Există mai multe teorii legate de formarea Lunii, dar cea mai acceptată sugerează că Luna s-a format în urma coliziunii dintre Pământ și un alt corp ceresc, de dimensiunea planetei Marte, denumit Theia, în urmă cu 4,5 miliarde de ani. Materialul rezultat din impact a intrat pe orbită, în jurul Pământului, și s-a condensat formând Luna. Satelitul natural al Pământului este situat la o distanță de circa 384.400 km față de planeta noastră și are o atmosferă extrem de subțire, denumită exosferă, compusă din hidrogen, heliu, neon și alte elemente în cantități foarte mici.

Luna are o particularitate foarte interesantă, își arată întotdeauna aceeași față Pământului. Acest fenomen este cunoscut sub numele de rotație sincronică. Aceasta înseamnă că Luna își completează o rotație în jurul axei sale exact în același timp în care face o mișcare de revoluție în jurul Pământului, adică în aproximativ 27,3 zile. Datorită acestui fapt putem vorbi despre partea văzută și partea nevăzută a Lunii.

Partea văzută sau partea vizibilă este partea Lunii pe care o vedem de pe Pământ în timpul tuturor fazelor lunare. Aceasta este caracterizată de o combinație de suprafețe mai înalte, corespunzătoare munților și lanțurilor montane, respectiv suprafețe joase, reprezentate pe planșă prin spații goale, corespunzătoare mărilor lunare și craterelor. Fața văzută a Lunii a fost intens studiată de-a lungul secolelor, realizându-se și o cartografiere a sa, care include denumirea tuturor formațiunilor geografice. Munții de pe partea vizibilă a Lunii sunt formațiuni geologice impresionante, asemănătoare celor de pe Pământ, fiind creați prin impactul masiv cu meteoriți și prin activități vulcanice. Acești munți oferă indicii valoroase despre istoria geologică și procesele tectonice de pe Lună. Cele mai importante lanțuri montane de pe Lună au primit denumiri ca și cele de pe Pământ: Munții Apenini, cu înălțimi de 5000 m, Munții Alpi și Munții Caucaz, cu vârfuri care se ridică la peste 3600 m, Munții Carpați, cu vârfuri care ajung la 2400 m. Cel mai înalt munte de pe Lună este Mons Huygens, o subunitate a Munților Apenini, cu o altitudine de cca 5500 m. Mările lunare sunt câmpii întunecate și netede, formate din lavă bazaltică solidificată. Ele au rezultat în urma unor erupții vulcanice, ce au umplut cu lavă bazaltică bazinele mari, create de impactul cu meteoriții. Cea mai extinsă mare lunară, cu diametrul de aproximativ 2500 km, este Oceanus Procellarum (Oceanul Furtunilor), urmat de Mare Imbrium (Marea Ploilor) cu diametrul de cca 1000 km, Mare Transquillitatis (Marea Liniștii), Mare Serenitatis (Marea Serenității), Mare Crisium (Marea Crizelor), Mare Nectaris (Marea Nectarului). Mările sunt candidate potențiale pentru viitoarele baze lunare, datorită suprafeței lor relativ netede și a posibilității de a găsi resurse locale, cum ar fi regolitul bogat în oxigen.

Partea nevăzută, cunoscută și sub numele de fața ascunsă sau fața întunecată a Lunii, reprezintă partea care nu este niciodată vizibilă de pe Pământ. Aceasta a fost o sursă de fascinație și speculație până când a fost cartografiată prima dată de către misiunea sovietică Luna 3, în anul 1959. Partea nevăzută este mult mai craterizată decât partea vizibilă, ceea ce sugerează o istorie mai veche și mai puțin afectată de activitatea vulcanică. Predomină relieful înalt și accidentat, mările lunare fiind puține. Cea mai notabilă mare este Mare Moscoviense. Partea ascunsă nu este constant în întuneric, ci primește aceeași cantitate de lumină solară ca și fața vizibilă, cu un ciclu de zi-noapte similar.

Analizând formele de pe suprafața Lunii la nivel de detaliu (ca și în imaginea din colțul stânga jos al planșei), se remarcă frecvența mare a craterelor, întâlnite adesea pe suprafețele înalte de pe Lună. Acestea sunt depresiuni circulare formate prin impactul meteoriților. Dimensiunea craterelor lunare variază considerabil, de la cratere mici, cu diametre de câțiva metri, până la bazine mari de impact, cu diametre de zeci de kilometri. Două dintre cele mai mari cratere de pe Lună sunt Tycho, cu un diametru de 85 km și o vârstă de aproximativ 108 milioane de ani, și Copernic, cu un diametru de 93 km și o vârstă de aproximativ 800 milioane de ani.

Punctele de pe suprafața Lunii unde au aterizat misiuni spațiale cu scopul de a explora satelitul natural al Pământului se numesc locuri de aselenizare. Aceste locuri sunt alese cu grijă în funcție de obiectivele științifice ale misiunilor și sunt analizate pentru a oferi siguranță maximă echipajelor și instrumentelor de cercetare. Primele misiuni pe Lună au fost realizate de Uniunea Sovietică și SUA. Astfel, prima navă spațială care a ajuns pe Lună a fost Luna 2, în 1959, și a aparținut Uniunii Sovietice, iar primul zbor cu echipaj uman care a aterizat pe Lună a fost Apollo 11, în 1969, și a aparținut Statelor Unite ale Americii. Comandantul misiunii a fost astronautul Neil Armstrong, primul om care a pășit pe suprafața lunară la 20 iulie 1969, făcând celebra afirmație “un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”. Urma lasată de acest prim pas în praful de pe suprafața Lunii a fost fotografiată și a devenit celebră. Neil Armstrong a fost însoțit de astronauții Buzz Aldrin și Michael Collins. Misiunea, până la întoarcerea echipajului pe Pământ, a durat 3 zile. Gravitația lunară reprezintă 1/6 din cea a Pământului, ceea ce ar face ca obiectele și oamenii să cântărească mult mai puțin pe Lună. Acest lucru a fost evident și în mișcările astronauților din misiunile Apollo, care păreau să sară în loc să meargă.

Explorarea Lunii continuă să fie o prioritate pentru agențiile spațiale din întreaga lume, iar viitoarele misiuni vor aduce cu siguranță și mai multe informații interesante și curiozități despre acest satelit natural al Pământului.