Cuprins English version

5. Floarea Soarelui - Theodor Pallady

Acest tablou se numește Floarea Soarelui. El a fost realizat în jurul anilor 1920, de Theodor Pallady, unul dintre cei mai importanți pictori moderniști români. Anul exact nu a fost notat pe lucrare, de aceea se poate estima doar perioada finalizării operei.

Pallady s-a născut la Iași, în 1871, și s-a format artistic la Paris, unde a studiat la École des Beaux-Arts, sub îndrumarea marelui profesor Gustave Moreau – cel care l-a inspirat și pe Henri Matisse. El a plecat la Paris în 1889 și a studiat până în 1897, dar a continuat apoi să locuiască și să lucreze la Paris. A revenit în România abia în 1940.

Pallady a trăit într-o epocă marcată de schimbări estetice profunde. Deși a fost contemporan cu avangardismul, Pallady nu a mers pe linia radicală a curentelor artistice de atunci. Și-a creat un univers diferit de cel al epocii, unul intim, interiorizat, în care naturile statice și scenele domestice au devenit jurnalul său vizual.

Pallady a murit la București, în 1956, lăsând în urmă o moștenire ce reunește eleganța liniștită a tradiției europene cu un spirit profund românesc.

Cea mai bine vândută pictură a lui Theodor Pallady a fost “Natură moartă cu narghilea și gutui”, pentru 65.000 de euro, în cadrul licitației Artmark din 2011.

Tabloul Floarea soarelui este o natură statică. Fundalul lucrării este reprezentat de o textură mată. În planul apropiat se află o masă cu mai multe obiecte. Între cele două - planul îndepărtat al fundalului și masa - este trasată o linie în relief, pentru a face delimitarea. Masa este reprezentată cu o textură fină, întreruptă din loc în loc de texturi care ne arată obiectele de pe masă și la care ne vom referi pe rând în explicațiile următoare.

În mijlocul tabloului, pe masă, este o vază, cu o singură plantă de floarea-soarelui. Planta are șapte frunze și cinci flori pe aceeași tulpină.

Tulpina și frunzele sunt reprezentate printr-o textură aspră, conturate de o linie în relief. Frunzele sunt late și au un vârf ascuțit. Cele de la baza tulpinii sunt mai mari, iar cele dinspre vârf mai mici.

Florile au un mijloc neted, în relief, înconjurat de multe puncte de dimensiuni diferite, care încearcă să imite textura semințelor de floarea-soarelui, așa cum sunt ele în natură. În jurul mijlocului fiecărei inflorescențe sunt desenate petalele, alungite, subțiri, numeroase, cu o textură fină și contur cu linie subțire în relief. Dintre cele cinci flori, trei sunt îndreptate spre noi. În partea dreaptă a tulpinii sunt două flori văzute din profil, îndreptate spre dreapta. La floarea de jos se poate vedea centrul florii și petalele, iar la cea de sus se poate observa codița de care sunt atașate petalele. În tradiția europeană, floarea-soarelui evocă fidelitatea față de lumină, așa cum planta urmează soarele pe cer.

De-a lungul timpului, criticii și istoricii de artă care au analizat opera lui Pallady au vehiculat și ideea că cele cinci flori sunt o aluzie intimă la cei cinci copii ai pictorului și la valoarea familiei. Deoarece artistul nu a confirmat prin note de jurnal sau alte mijloace dimensiunea umană și afectivă a operei sale, misterul subtil pe care îl căuta în arta sa rămâne încă neelucidat.

Planta stă într-o vază tradițională românească, de ceramică arsă în cuptor, reprezentată prin textură netedă și un contur cu linie groasă. Vaza este pictată cu modele tradiționale, redate cu linii subțiri, în relief. În partea de sus se poate simți o linie frântă, continuă, un zig-zag orizontal, cu puncte de o parte și de alta. Acesta este motivul căii rătăcite, pictat deseori pe ceramica românească, dar și sub formă de cusătură pe costumele tradiționale sau sculpta în lemn etc.

Calea rătăcită reprezintă, în mod simbolic, drumul sinuos, plin de încercări, pe care trebuie să-l parcurgă orice individ pentru a-și găsi adevărul, echilibrul sau identitatea. Calea este rătăcită nu pentru că este greșită, ci pentru că este neexplorată și plină de incertitudine. Al doilea motiv tradițional de pe vas este cel al spiralei. Pot fi simțite în relief două spirale așezate pe verticală, incomplete, așa cum au fost pictate de artist.

În dreapta vazei se află o farfurie ceramică, redată prin textură aspră, pe care este așezat un ciorchine de struguri. Boabele din ciorchine sunt cercuri netede, cu contur subțire, unele mai mici, unele mai mari. În cultura românească, strugurii simbolizează prosperitatea și rodul toamnei.

Tot pe masă, spre colțul din stânga jos al tabloului, este pictat un ceas de buzunar, așezat pe două foi. Foile sunt delimitate de masă cu o linie în relief și au o textură mată. Ele sunt așezate una peste alta, așa că foaia de dedesubt apare doar parțial, i se simt doar marginile. Ceasul de buzunar este rotund, cu o textură netedă, care imită capacul de sticlă al acestui tip de ceas. Orele sunt indicate prin linii scurte, subțiri, în interiorul ceasului. Acele pornesc din mijloc și par că arată ora 9:25 sau 21:25. De ceas este prins un lănțișor, reprezentat de o linie mai groasă, care are la capătul opus un inel de prindere al ceasului de haină. Inelul este reprezentat ca un cerc cu textură netedă, în interiorul căruia sunt inscripționate inițialele autorului, literele T și P, suprapuse într-o monogramă.

În ansamblu, analiza compoziției dezvăluie un contrast simbolic între obiectele care reprezintă viața și prosperitatea și cel care evocă moartea și timpul.

Pe de o parte, avem vasul și farfuria, obiecte din lut, un element primar. Ele sunt simple, minimaliste și găzduiesc motive ce sugerează prosperitatea și esența materială a vieții, adică flori și fructe.

Pe de altă parte, în acest spațiu intim este introdus ceasul din metal, un element rece, complex și mecanic, care simbolizează Timpul. Inițialele lui Theodor Pallady leagă direct artistul de acest simbol al efemerității.

Ceasul de buzunar, de obicei ascuns și purtat aproape de corp, devine un memento mori vizual. Totuși, acest simbol al morții sugerează și că viața nu este definită doar de timpul biologic trăit, ci și de moștenirea spirituală și arta creată.

Astfel, prin asocierea ceasului personal cu opera sa, Pallady pare să sugereze că, deși viața fizică este efemeră, actul creației conferă eternitate. Acest concept este aliniat cu ideile sale despre valoarea operei.

“Pictura mea e jurnalul existenței cotidiene. Un jurnal intim, în care se desfășoară, fără menajamente pentru mine sau pentru alții, fără panaș și morgă – direct și rapid – pulsul vieții mele, cu variațiile lui fatale, de la un an la altul, de la un ceas la altul…”

Eu, când pictez, fac un act moral. Încerc să dau operei mele eternitatea.