Cuprins English version

8. Peisaj cu figură - Camil Ressu

Camil Ressu, pictor român, membru titular al Academiei Române, este considerat una dintre figurile esențiale ale realismului românesc. Artistul a fost preocupat de relația directă dintre om și mediul său, lucrând întotdeauna după natură, așa cum mărturisea el însuși. Născut la Galați în 1880, Ressu a urmat studiile la Școlile de Arte Frumoase din București și Iași, iar apoi la Academia Julian din Paris. Revenit în țară în 1908, s-a remarcat prin lucrări inspirate din viața satului românesc, aducând în prim-plan figura țăranului, portretizată cu demnitate și simplitate. Un moment esențial în evoluția sa ca artist a fost atunci când, la invitația lui Alexandru Bogdan-Pitești, un influent colecționar și critic de artă, Ressu a ajuns la tabăra de la Vlaici. Acolo, Ressu a fost profund marcat de viața țăranului român, observând demnitatea, puterea fizică și sobrietatea oamenilor care trăiesc muncind pământul. Deși studiase la Paris și era familiarizat cu academismul, în peisajul rural de la Vlaici și-a găsit viziunea personală. A început să renunțe la pitorescul superficial, concentrându-se pe structura monumentală a figurilor și pe echilibrul compozițional care reflecta gravitatea și asprimea existenței la țară. Vlaiciul nu a fost doar o simplă tabără de creație, ci locul unde Ressu a descoperit subiectul care i-a definit opera și stilul, opunând autenticitatea rurală uniformității vieții urbane.

După 1925, Camil Ressu se dedică învățământului artistic, devenind profesor și, mai târziu, rector al Școlii de Arte Frumoase din București. În calitate de pedagog, a pus accent pe studiul desenului și al modelului viu, considerând că adevărul plastic se obține doar prin observarea directă a realității. În 1955 i se organizează o amplă expoziție retrospectivă, iar activitatea sa este recunoscută prin alegerea ca membru titular al Academiei Române. Camil Ressu s-a stins din viață la 1 aprilie 1962, în București.

Acest tablou se numește Peisaj cu figură. Lucrarea nu este datată, așadar nu se cunoaște exact momentul realizării. Pictura redă o scenă rurală cu un singur personaj – o femeie vârstnică, ce își urmează drumul către casă, printre câțiva copaci cu coroană înaltă. Casa este amplasată în fundal, înconjurată de un gard cu o intrare în partea stângă. Fundalul picturii este reprezentat printr-o textură mată.

În mijlocul tabloului, către bază, este femeia, văzută din spate. Ea poartă batic, cămașă și fustă lungă, toate redate prin textură netedă cu contur în relief. În mâna dreaptă ține o găleată, reprezentată cu textură plină, ce pare grea după poziția corpului, ușor aplecat. În jurul femeii sunt copaci cu trunchiuri foarte înalte, reprezentate cu textură fină. La fel și unele ramuri care se desprind din trunchi în partea superioară. Urmărind traseul acestor ramuri vom descoperi și suprafețe cu textură aspră. Acestea sunt zonele în care apare coronamentul copacilor. Cu aceeași textură aspră, în partea de jos a tabloului, este reprezentată iarba de pe sol.

În spatele copacilor este un gard cu contur gros și numeroase linii verticale subțiri, în relief, care ne arată structura unui gard de scânduri. În partea stângă a gardului se află intrarea, spre care se îndreaptă femeia; aceasta este marcată de doi stâlpi în relief, de aceeași înălțime cu gardul, dar mult mai groși. Între ei e un loc liber, locul ușii. Ușa nu se vede, e deschisă după gard.

În planul cel mai îndepărtat este casa. Acoperișul în două ape este conturat gros și are un horn. Pe fațadă sunt două ferestre dreptunghiulare, cu câte șase canaturi mici fiecare. Lângă peretele din stânga este un pridvor din care vedem destul de puțin: un contur sus și jos, împreună cu doi stâlpi verticali subțiri, toate aceste elemente fiind reprezentate cu o linie în relief.

Atmosfera este una de liniște, dar nu de repaus. Femeia în vârstă, singurul personaj, este văzută din spate, mergând spre casă, sugerând sfârșitul unei zile de muncă și o anumită rutină grea. Postura ei, ușor aplecată, conferă scenei o notă de melancolie discretă și de demnitate tăcută. Nu există dramatism, ci doar o recunoaștere a asprimii existenței la țară. Ressu a lăsat ca moștenire artistică o operă vastă, ce documentează și onorează valorile rurale din România. Abordarea sa onestă a condiției umane simple, lipsită de patetism, dar plină de forță și demnitate, îl plasează printre cei mai mari maeștri ai picturii românești moderne. Întreaga sa operă de maturitate a fost dedicată adevărului plastic: “Nu mă pot emoționa dacă nu iau contact direct cu realitatea.”